Că este vorba de o ediție a II-a, apărută la mulți ani după prima (împărțită, inițial, în două volume, 2003-2007), știu doar specialiștii și cititorii care parcurg mai întâi referințele critice de la finele prezentei apariții. Altminteri, nu este nicăieri menționat faptul că avem de-a face cu o reeditare și, cu atât mai puțin, raporturile în care se află cu prima versiune a cărții: este o retipărire tale quale? este, dimpotrivă, o ediție revăzută, eventual și adăugită?
Mai mult: întâia ediție a cărții a apărut la două edituri diferite, ambele obscure, și a circulat pe trasee mai degrabă private, rămânând, în pofida unei receptări critice notabile, necunoscută nu doar publicului, ci chiar criticilor (după cum am avut ocazia să constat, documentându-mă pentru cronica de față). Nu este tocmai un destin fericit și, cu-atât mai puțin, meritat: ca să anticipez judecata de valoare, aș spune că Istoria literaturii cinegetice române era îndreptățită, fără discuție, la o audiență mult mai largă.
Așadar, literatura cinegetică românească: un subiect amplu (la un popor cu tradiții vânătorești străvechi) și complex, punând probleme deopotrivă de identificare și de interpretare. O istorie a cinegeticii populare, culte, ori a amândurora, de pildă? O interpretare estetică sau documentară a decupajelor cinegetice? Și nu în ultimul rând: o istorie a textelor cinegetice în sine ori, dimpotrivă, în interacțiunea lor cu ansamblul literaturii propriu-zise?
Avantajul lui Gabriel Cheroiu (vechi animator al presei și almanahurilor cinegetice și, în același timp, colaborator al revistelor culturale, în special al celor moldave) este că poate opera competent pe ambele planuri. El nu este un critic literar care a „căzut“ accidental pe subiectul cinegetic, nici un vânător impenitent care, din pur sentimentalism, s-a decis să consacre o carte obiectului pasiunii sale. La drept vorbind, ceva sentimentalism există, cum vom vedea, însă, în mare, Istoria literaturii cinegetice române este bine scrisă, de cineva capabil să valuteze, estetic și cultural, prezența culturii vânătorești în textele literare. Din acest punct de vedere, cercetarea lui Gabriel Cheroiu este o reală contribuție la lărgirea perspectivei asupra culturii noastre scrise și, în același timp, la aprofundarea cunoștințelor legate de civilizația românească. Prin intermediul ei, luăm act de un fond ancestral care susține ideea călinesciană a clasicității folclorului și recuperăm pagini de civilitate românească de bună factură, nu neapărat foarte veche (datând din secolele al XIX-lea – al XX-lea), care astăzi, după deceniile de comunism, ni se pare a nu fi existat.
Dar să răspund, pe rând, la întrebările inițiale.
Istoria literaturii cinegetice române merge, cel puțin ca principiu, pe urmele istoriei călinesciene. În sensul că, înainte de a intra în materia culturii scrise, Gabriel Cheroiu examinează „motivul vânătorii“ în folclorul nostru literar. O analiză utilă, în pofida faptului că interpretarea estetică a folclorului este, azi, de mult abandonată. Istoricul literar nu exagerează la acest capitol, ci numai extrage din textele populare un cadru de iterații ale vânătorii, în măsură să evidențieze dimensiunea ei mitică.
O dimensiune pe care, apoi, o va regăsi în primele noastre texte culte. În speță, cronicile și narațiunile medievale (cu accent, firește, pe cele moldave): Gabriel Cheroiu analizează pe îndelete aspectele mitice ale întemeierii Țării Moldovei și, în general, ocurențele vânătorii în literatura noastră medievală. Ocurențe importante cantitativ – căci atestă, dincolo de diferența de civilizație, existența unui „cod“ aristocratic de tip european și printre boierii moldovalahi – și calitativ – întrucât prilejuiește scriptorului medieval neașteptate „ieșiri“ în afara canoanelor narațiunii cronicărești.
Cu aceasta, încep să răspund la cea de-a doua întrebare: Istoria literaturii cinegetice române nu este atât o istorie tematică „de nișă“, ci o relectură, în același timp, estetică și documentară a literaturii noastre, văzută prin prisma contactelor ei cu cultura cinegetică. În special până la Primul Război Mondial, „firul“ pe care merge discursul lui Gabriel Cheroiu este interesant și relevant, ca relectură dintr-un unghi inedit, a literaturii noastre clasice, cu numeroase descoperiri de „trufandale“ istorico-literare. Însemnând revalorizări – cum este, bunăoară, cea a literaturii lui Vasile Aaron – și puneri în valoare ale unor „cotloane“ uitate ale vieții noastre literare ori ale textelor. Istoricul literar scrie bine, firește, despre Costache C. Cornescu, autorul primei cărți românești de vânătoare, ori despre marele „vânător“ cultural care a fost Alexandru Odobescu. La fel de proaspete sunt și analizele operelor unor scriitori cu pasiunea recunoscută a vânătorii, ca Mihail Sadoveanu, I. Al. Brătescu-Voinești, ori istoria cinegetică a grupării de la „Viața românească“. Meritele lucrării de față constau în referirea la surse, nu la legendă, și în sistematizarea echilibrată, accesibilă cercetătorului care nu are neapărat competențe cinegetice.
Istoria… lui Gabriel Cheroiu începe să sufere, paradoxal, din cauza unei alegeri corecte și curajoase.
Anume, având de ales între a urma cronologia literară acreditată și cea internă, a dezvoltării culturii cinegetice în spațiul românesc, istoricul literar optează pentru aceasta din urmă. Semn că nu „vânează“ (dacă-mi scuzați aluzia), cu orice preț, ocurențe literare ale vânătorii, spre a demonstra importanța temei, ci urmărește lucid interacțiunile literaturii cu elementul vânătoresc și modul în care dezvoltarea unei culturi cinegetice – mai întâi populare, apoi medievale și, în cele din urmă, moderne – se reflectă în textul literar.
De aceea, Istoria literaturii cinegetice române reconstituie, într-un discurs alert, fără divagații inutile, istoria presei cinegetice din țara noastră, a asociațiilor de profil (inclusiv impactul regimului comunist asupra instituțiilor de acest gen) și, nu în ultimul rând, schițează o galerie de portrete a personalităților domeniului, de la diletanții aristocrați ai secolului al XIX-lea la savanții epocii noastre. Această reconstituire este o parte prețioasă a cercetării și oferă cititorului neleneș o mulțime de informații verificate despre acest domeniu aparte.
Însă mutarea din spațiul textelor literare de secol XIX în cel revuistic și instituțional cinegetic de secol XX produce o alterare a discursului istorico-literar și o diminuare a mizei estetice a cărții, care nu poate fi compensată de bogăția documentară. Era oarecum inevitabil să se întâmple așa, cât timp istoria instituțională a domeniului cinegetic nu este cunoscută marelui public, însă efectul, la lectură, nu este favorabil. Gabriel Cheroiu și-a asumat riscul de a fi inegal, spre a informa în legătură cu o instituție (vânătoarea, în speță) ocultată timp de decenii, din motive politice.
Spuneam că sentimentalismul există și, uneori, își pune amprenta asupra unei narațiuni critice care, altminteri, este echilibrată și are repere corecte. Într-unul dintre cele mai frumoase capitole ale Istoriei…, intitulat „Cărțile Văii Frumoasei“, istoricul literar încearcă o revalorizare: cea a literaturii lui Ionel Pop, editorul și animatorul uneia dintre cele mai influente publicații cinegetice românești, „Carpații“. Din păcate, titlul recuperării („Superlativul Ionel Pop“) nu își află un echivalent nici în literatura propriu-zisă, deloc superlativă, a autorului analizat, nici în argumentele cu care Gabriel Cheroiu îl plasează pe Pop în același capitol cu „marii vânători“ din proza noastră clasică, și anume, Sadoveanu, Agârbiceanu și Brătescu-Voinești. Asemenea exagerări critice, de întâlnit în carte și în dreptul altor autori, mai puțin merituoși cultural decât Ionel Pop, nu fac bine nici lucrării, nici ideii inițiale, conform căreia vecinătatea dintre scris și vânătoare, la români, a fost una relevantă.
În rest, Istoria literaturii cinegetice române este o sinteză valoroasă, plină de inedit și, în același timp, una dintre cele mai surprinzătoare perspective asupra textului literar. Care, văzut prin cătarea puștii de vânătoare, scoate la iveală noi straturi de semnificații. Fără reconstituirea minuțioasă a lui Gabriel Cheroiu, aceste straturi ne-ar fi rămas necunoscute.